Exil în pământul coregrafiei contemporane

Conf.univ.dr. Vivia Săndulescu

Deşi cunosc traiectoria Andreei Tănăsescu de câţiva ani buni, Exil în pământul uitării a fost primul spectacol semnat de ea la care am asistat, iar surpriza a fost de proporţii, încât am simţit nevoia să-l revăd, fiindcă nu ştiam ce să urmăresc mai întâi (ideea, interpretarea, organizarea, subtextul?).

Premiera de la Sala Atelier a Naţionalului, la sfârşit de noiembrie, a fost rezultatul unui proiect la care au contribuit, printre alţii, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău şi care s-a conturat în decursul unei rezidenţe „încrucişate” la Luxemburg, în vara acestui an. Cu un asemenea back-up mai înţelegi cum de apare „de nicăieri” un spectacol dens, închegat, care presupune un efort de echipă susţinut, nu doar inspiraţie şi transpiraţie.

Având un parcurs educaţional singular (câţi coregrafi de contemporan se pot lăuda cu studii profesioniste de pian şi balet, masterat la Sorbona, doctorat în muzică la Bucureşti, burse în Canada şi Franţa, colaborări şi invitaţii la festivaluri importante şi experienţă în predare la nivel universitar înainte de a fi implinit trei decenii de viaţă?), coregrafa e în egală măsură interpretă în propria lucrare, despre care îţi dai seama pe parcurs că e croită în jurul propriului său personaj.

O primă mirare produce tema („un strigăt împotriva uitării” atrocităţilor comise de oameni împotriva semenilor) şi oprirea asupra destinului tragic al poetului, eseistului şi filozofului evreu Barbu Fundoianu (Benjamin Fondane). Dispărut împreună cu sora sa în lagărul de la Auschwiz-Birkenau cu 65 de ani în urmă, Benjamin Fondane este prezent prin crâmpeie de corespondenţă dintre soţia sa şi familia Maritain, în care sunt reluate ideile de exil în mijlocul mulţimii, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de graţie. Gândirea sa de evreu rătăcitor, revelată intermediat, este cea a unui filosof neliniştit, interogativ, iar exprimarea eliptică trădează deruta şi frământările existenţiale.

Surprinderea mea, ca privitor al unui „spectacol de teatru-dans despre iubire, trădare şi neputinţă, despre absurditatea relaţiilor umane” este alimentată de dramatismul perspectivei creatoarei, a cărei vârstă ar fi putut-o îndreptăţi la viziuni mai roze. Dacă extrapolăm preocupările ei filosofice la epoca noastră şi luăm în considerare anii petrecuţi în ţări occidentale, lucrurile mi se par aproape descurajante...

Şase personaje, potenţiale cupluri, „însemnate” la propriu, traversează o succesiune de momente, întâlniri, duete, despărţiri, permutări, încercări, renunţări, resemnări, respingeri etc. Emoţia nu e niciodată explicită, asumarea de roluri le încorsetează, lucrurile nu ajung până la capăt, ajutorul pare inutil, la tot pasul există bariere invizibile iar visul cel mare se întâmplă „dincolo”. Scurgerea vieţii e fragmentată de alergarea ca urmărire, ca ambuscadă sau evadare, târâtul devine o ştiinţă iar ciclicitatea rimează cu întoarcerea la punct mort. Personajele trăiesc crâmpeie de existenţă, fără certitudini sau coerenţă, înfrângerile lor sunt lipsite de sens şi de măreţie.

Martorul este o marionetă umanoidă, reverberată într-un buchet de capete numai bune de jucat şotron sau de aruncat la ţintă, tristă victimă a agresivităţii gratuite ce nu ţine seama de maternitate sau de înţelepciunea vârstei. (Un moment de emoţie gâtuitoare este cel cu pantofii de copil, subliniat de muzica lui Wagner.)

Colajul audio construieşte astfel un prim nivel al atmosferei, alăturând jazzul underground al lui Eivind Aarset cu mixurile aproape insuportabile ale Bang on a Can, sfâşietoare intervenţii din Richard Wagner şi armonii burgheze (Accordion Tribe şi Kurt Weil); muzica e mereu „murdară”, iar eclectismul contribuie la accentuarea derutei.

Excelente proiecţiile alb-negru ale lui Vali Chincişan, însoţind mişcarea sugestiv dar fără să acapareze atenţia de la planul apropiat.

O mare şi plăcută surpriză este consistenţa materialului coregrafic. Se dansează mult şi bine, cu o totală şi fericită ignorare a conceptualismului, încă la modă pe plaiuri dâmboviţene deşi în mama-Franţa e deja uitat. Vocabularul e divers, compozit, echilibrat ca pondere a elementelor dinamice şi cu o remarcabilă constantă energetică. Spre deosebire de cuvinte, frazele dansate curg fără poticniri, simbolurile se construiesc din mişcare în aceeasi măsură ca şi din situaţii, limbajul corporal umple hiatusurile exprimării verbale, fără să-şi propună construirea unui scenariu propriu-zis.

Şi nu în ultimul rând, interpreţii sunt surprinzători: e rar (la noi) ca un creator să susţină cu egală disponibilitate o partitură dansată, de intensitate şi durată, atunci când nu acesta este jobul său de bază. Apoi Sanno Momo Peter, venit din lumi mai colorate special pentru această colaborare, frapează prin aspect şi prin disponibilitatea de a-şi asuma rapid orice stil coregrafic. Nu se poate să nu-ţi sară în ochi Vanda Ştefănescu, minionă şi mobilă, cu o plastică sigură şi expresivă, o dansatoare căreia i-ar sta bine în orice mare companie occidentală. (Unde dansează de fapt? Nu ştiu, la noi singurele două companii de contemporan de stat au fost desfiinţate în vremea ministeriatului lui Adrian Iorgulescu, iar altele particulare nu s-au constituit încă, din întemeiate temeri materiale.) M-a bucurat să-l văd pe Valentin Stoica în ipostaza de dansator de contemporan şi să constat că evoluează la fel de degajat şi la acelaşi nivel valoric ridicat ca la Operă, unde este prim-solist. (Cu excepţia lui Cristian Tarcea de la Opera din Constanţa, nu cunosc alt caz similar printre balerinii români activi la noi, deşi polivalenţa este nu doar dezirabilă ci de-a dreptul o condiţie în alte ţări.) Actorii Alexandra Ioniţă şi Richard Bovnoczky se integrează perfect între dansatori, iar marionetista Ana Crăciun bântuie cu discreţie între cele două lumi, în simbioză cu omuleţul de burete.

Mă strădui să evit formulările publicitare, de tipul „Andreea Tănăsescu a explodat în peisajul coregrafic românesc”, deşi realitatea nu e departe. Deprimant ca mesaj dar reconfortant ca vigoare a manifestării artistice, Exil în pământul uitării este un demers interdisciplinar de maturitate, al unui creator care a filtrat îndelung înainte de a se exprima. În mod paradoxal, pesimismul coregrafei ne dă speranţe în creşterea unor „flori de mucegai” în dansul contemporan românesc.