Iuliana Cristea*
Născut la sfârşitul anului 1431 (noiembrie sau decembrie, luna nu este cunoscută cu exactitate), descendent al Basarabilor prin tatăl său (Vlad al II-lea fiind fiu nelegitim al lui Mircea cel Bătrân) şi al Muşatinilor prin mama sa, Doamna Chiajna, Vlad al III-lea (supranumit Ţepeş) a ajuns să fie cunoscut în zilele noastre ca vampir, prin grija şi dorinţa de câştig a scriitorilor şi regizorilor Occidentali sau erou de cinema prin girul dat de oficialii noştri explicaţiilor din manualele de istorie a României. Dacă primei variante i se poate găsi “scuza” anumitor interese politice şi materiale, cea de-a doua poate fi considerată, cu indulgenţă, o glumă proastă ce-şi are originea în dezinteres şi superficialitate.
Educat în spiritul credinţei creştine, Vlad al III-lea va deveni unul dintre cei mai importanţi domnitori ai vremii lui prin eforturile de apărare a ţării sale, şi nu numai, împotriva expansiunii Islamului.
Tatăl său, Vlad al II-lea, întreţine relatii apropiate cu vecinii creştini, primeşte o educaţie solidă la curtea lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei iar în 1431 este primit alături de regii Poloniei şi Serbiei, în Ordinul Dragonului, comparabil ca importanţă cu Ordinul Cavalerilor Teutoni, ce avea ca scop declarat apărarea Europei de Est şi a teritoriilor Sfântului Imperiu Roman împotriva turcilor. Simbolul acestui Ordin era dragonul şi pentru a-şi face cunoscut statutul, Vlad al II –lea ordonă afişarea lui în locuri publice, pe steaguri şi chiar pe îmbrăcăminte. Nu există nici o îndoială că acest simbol i-a adus numele de Vlad Dracul iar fiului său pe acela de Dracula (ca fiu al dragonului). La vârsta de cinci ani Vlad al III-lea este primit la rândul său în Ordinul Dragonului.
Ameninţarea permanentă a invaziei turceşti, lipsa vădită de implicare a marilor puteri creştine şi influenţa boierimii, care conform tradiţiei avea un cuvânt greu de spus în numirea succesorilor la tron şi în administrarea ţării, au facut ca Vlad al II-lea să promită vasalitatea faţă de Imperiul Otoman şi să trimită drept garanţie la Înalta Poartă pe doi dintre fiii săi, şi anume, pe Vlad al III-lea şi Radu (supranumit ulterior Radu cel Frumos, nu datorită calităţilor sale fizice ci datorită preferinţelor sale sexuale). Acest gest a făcut ca în plan politic să atragă dezaprobarea şi iritarea vecinilor mai influenţi, în special a Ungariei, iar pe plan personal a influenţat în mod decisiv caracterul fiului său Vlad al III-lea. Aservirea faţă de turci, încălcarea jurământului faţă de Ordinul Dragonului şi prin urmare ignorarea valorilor creştine, chinurile la care a fost supus în timpul detenţiei la curtea Sultanului pentru încăpăţânarea de a nu renunţa la credinţa sa, convertirea fratelui său Radu cel Frumos la Islam şi acceptarea de către acesta a favorurilor lui Mohamed al II-lea, uneltirile boierimii din Ţara Românească care au dus, sub protecţia lui Iancu de Hunedoara, la uciderea tatălui şi fratelui său Mircea Dracul, toate acesta au făcut din Vlad al III-lea un fervent apărător al Creştinismului, onoarei, cinstei şi adevărului. Cine ar putea afirma că acestea sunt defecte şi nu calităţi? De altfel, în conştiinţa populară el este perceput ca un apărător al poporului împotriva agresiunilor străine şi împotriva opresiunii boierilor. Toate creaţiile populare au ca punct central respectul domnitorului pentru cinste şi eforturile sale pentru eradicarea hoţiei, crimei şi trădării atât prin metode politice, ca atribuirea funcţiilor importante unor oameni fără rang înalt dar oneşti, cât şi prin eliminare fizică. În ţara lui, Vlad al III-lea nu a fost niciodată judecat pentru metodele aplicate, probabil singurele care au dat rezultate, lucru ce ar putea fi la fel de potrivit în multe situaţii şi astăzi.
În momentul venirii sale la cârma Ţării Româneşti principele avea o privire de ansamblu exactă. Îi erau cunoscute trădările şi abuzurile boierimii, îi erau cunoscute presiunile şi interesele statelor vecine şi tratamentul incorect aplicat de comercianţii transilvani, în mare parte de origine saxonă, faţă de populaţia românească, cunoştea intenţiile Imperiului Otoman iar în fratele său, Radu cel Frumos, avea un rival. Pentru început a părut că duce viaţa obişnuită a oricărui principe European, cu baluri, partide de vânătoare şi danii către biserici. Această perioadă de aparentă linişte a fost folosită de fapt pentru cântărirea corectă a situaţiei şi a fost urmată de măsuri drastice pentru înlocuirea celor nedemni cu persoane de încredere. Se poate face foarte uşor o paralelă cu orice situaţie la vârf din zilele noastre, ţinând cont de faptul că orice conducător se înconjoară de oameni în care are încredere sacrificându-i pe ceilalţi, cu singura excepţie că nu aplică metoda tragerii în ţeapă decât virtual. A avut curajul să refuze plata tributului care se cifra la 10.000 de galbeni anual şi a fost singurul care a ţinut piept expansiunii Islamului fără a avea o armată la fel de numeroasă ca cea otomană şi fără a avea drept sprijin din partea celorlalte state creştine cu pretenţii mai mult decât promisiuni sau ajutoare simbolice.
Iniţiativa papei Pius al II-lea de a organiza o nouă cruciadă a rămas fără ecou la curţile europene, singurul dintre suveranii europei care a întreprins o acţiune serioasă împotriva turcilor fiind Vlad al III-lea. Deşi, în mod cert, nu era singurul care conştientiza faptul că opoziţia sa faţă de Imperiul Otoman era deopotrivă benefică atât pentru Ţara Românească cât şi pentru celelalte state creştine, lucru amintit în scrisoarea sa către Matei Corvin din 11 februarie 1462 - “ dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la sfârşit nefericit şi va pieri ţărişoara aceasta a noastră, nici Măria Ta nu vei avea folos ori înlesnire de aşa ceva, pentru că va fi spre paguba creştinătăţii întregi”, evident era mult mai uşor rolul de spectator pe teatrul de război. Nu este deloc de neglijat că în versiunile slave ale povestirilor despre Vlad al III-lea este amintită strămutarea unor creştini, din teritoriile bulgăreşti ocupate de turci, în Ţara Românească - “ pe alţii care sunt creştini, i-a mânat şi i-a aşezat în ţara sa”, iar legendele ruseşti din perioada acelor vremuri, în care Imperiul ţarist se confrunta cu aceleaşi probleme legate de abuzuri, trădări, hoţie şi crime, zugrăvesc un domnitor român aspru dar drept, ale cărui acţiuni erau canalizate spre binele poporului său şi care îşi dorea ca supuşii săi să fie cinstiţi şi muncitori. De subliniat că aceste variante aparţin unor zone creştin-ortodoxe.
Tragerile în ţeapă şi pedepsirea trădătorilor, a hoţilor, a negustorilor necinstiţi sau a celor ce se făceau vinovaţi de adulter au fost transmise şi probabil amplificate printr-un “filon” străin de cel local. Scrierile saxone sau cele din teritoriile Sfântului Imperiu Roman aveau scopuri precise: pe de-o parte reabilitarea credibilităţii “şifonate” a capetelor încoronate ale vremii, un exemplu grăitor fiind Matei Corvin, iar pe de altă parte asigurarea amuzamentului curţilor europene. Prin urmare, “simţul artistic” dicta îmbogăţirea materialelor cu picanterii de succes pentru acele timpuri. De subliniat şi aici faptul că acest filon aparţine unor zone creştine dar catolice. Influenţa politica şi religioasă trebuia susţinută prin orice mijloace, duplicitatea fiind prezentă la toate nivelurile. Era greu de suportat ca domnitorul unei ţări atât de mici, şi ortodoxă pe deasupra, să se bucure de respect pentru verticalitatea şi corectitudinea sa în vreme ce alţii, care primiseră subsidii din partea Apusului pentru a susţine lupta antiotomană, nu făcuseră prea multe în acest sens.
O legenda românească spune că în acele vremuri puteai lăsa o traistă plină cu aur în mijlocul drumului iar a doua zi o găseai în acelaşi loc. Ar fi interesant de ştiut dacă pe alte meleaguri se putea întâlni aceeaşi situaţie şi este un fapt constatat că toate aceste povestiri, ce nu au ca sursă folclorul autohton, prezintă din viaţa lui Vlad Ţepeş numai faptele de cruzime ale voievodului, trecând cu vederea cauzele ce le-au generat, făcând ca el să fie perceput ca un om ce acţiona pentru satisfacerea instinctelor sale. Nici măcar povestirea despre solii străini cărora Ţepeş a poruncit să li se bată piroane în cap pentru a le fixa turbanele nu poate fi luată ca atare ci ca un răspuns la obraznicia şi impertinenţa cu care a fost tratat un prinţ european. Există şi a existat întotdeauna un protocol ce trebuie respectat în relaţiile cu persoane de rang înalt şi cu atât mai mult faţă de un suveran.
Spre deosebire de naraţiunile germane, au existat şi cronicari străini ca Bonfini sau Chalcocondil care au prezentat aceste trăsături de caracter ale lui Vlad Ţepeş având ca motivaţie idealul de întronare a dreptăţii şi a cinstei. Această latură a personalităţii sale a fost pusă în lumină şi de autorul necunoscut al “Povestirilot slavone” despre viaţa lui Dracula, manifestând o mare admiraţie faţă de voievod, prezentându-l ca pe un domn aspru dar drept. Umanistul polon de origine italiană Filippo Buonaccorsi-Callimachus îi aduce un frumos omagiu, comparându-l pe Ţepeş cu vestitul Skanderbeg. De asemenea, câteva versuri ale lui Victor Hugo îl evocă pe marele domnitor, ca să nu mai vorbim despre Eminescu, poet de valoare europeană, care fiind român ar putea fi bănuit de lipsă de obiectivitate.
Departe de a nega sau de a trece sub tăcere manifestările sau măsurile extrem de dure ale lui Vlad Ţepeş, acestea nu pot fi totuşi ridicate la rang de politică de stat. Nu pot să treacă neobservate conspiraţia şi politica de denigrare la care acesta a fost supus atât în vremea lui, prin metode specifice secolului al XV-lea care puţin şlefuite se folosesc cu succes şi în zilele noastre, cât şi câteva secole mai târziu, având ca sursă acelaşi “filon” străin. Nu ar fi cinstit să atragem atenţia numai asupra altora. Fără dezinteresul şi lipsa de reacţie a urmaşilor săi Vlad al III-lea nu ar fi căpătat o aură pe cât de întunecată pe atât de nedreaptă, nu ar fi ajuns simbolul vampirismului, tematică pentru un parc de distracţii sau, după cum spuneam la început, cunoscut mai ales ca erou de cinema.
De-a lungul timpului, eforturile domnitorului de a opri expansiunea Islamului au fost lăsate într-un con de umbră, considerându-se mai interesante măsurile dure întreprinse de Vlad al III-lea în scopul clădirii unei societăţi, ce-i drept utopice, bazată pe cinste şi onoare. De menţionat că pedepsele prin mutilare fizică (tăierea nasului, tăierea limbii etc.), erau practicate şi în alte zone, ca să nu mai vorbim despre faptul că şi astăzi există ţări în care se aplică pedeapsa cu tăierea mâinilor, lapidarea, spânzurarea, electrocutarea, împuşcarea sau injectarea letală, metode care chiar dacă sunt mai moderne, au ca rezultat tot luarea unei vieţi . Totuşi, se pare că Vlad Ţepeş a stârnit în mod special interesul romancierilor şi al regizorilor fie şi numai plecând de la supranumele de Ţepeş. Evul Mediu, cunoscut ca perioadă de cruntă ignoranţă pe de-o parte, iar pe de alta ca perioadă de influenţă şi manipulare maximă a bisericii, a fost bântuit pe lângă foamete, mizerie, abuzuri şi de spaimele oamenilor faţă de manifestari naturale atipice şi întâmplări pe care nu şi le puteau explica. Molimele sau fenomenele ce se abăteau de la normalitate au fost atribuite duhurilor rele sau unor semeni ce ar fi pactizat cu aceste duhuri. Astfel au aparut vrăjitoarele şi vampirii, din dorinţa de a explica ceea ce părea inexplicabil, cu atât mai mult cu cât doctrina creştină prezintă învierea şi viaţa de după moarte ca o consecinţă a unei vieţi pământene fără păcate. Aceste convingeri au fost transmise din generaţie în generaţie până în zilele noastre.
Secolul al XIX-lea, secol al descoperirilor ştiinţifice şi al revolutiei tehnice, a fost în aceeaşi măsură bântuit de fantasme. Demonstrarea de către oamenii de ştiinţă ai vremii a multora dintre fenomenele considerate până atunci inexplicabile nu a făcut să pălească prea mult credinţa în viaţa de dincolo, reîncarnare, fantome şi vampiri. “Întunericul” dura de prea mult timp şi era încă prea dens. Bell inventează telefonul, Marconi - radioul, Edison – fonograful, iluminatul electric şi calea ferată electrificată, în domeniul chimiei, Mendeleev creează primul tabel al elementelor chimice iar Faraday inventează primul motor electric. Efervescenţa socială crescândă, nevoia de afirmare şi de divertisment au readus în atenţia oamenilor povestirile despre personaje cu un comportament care ieşea din tipare. În acest context, apare o adevărată competiţie în a atrage atenţia publicului. Lord Byron este cel care introduce multe elemente legate de tema vampirismului în literatura apuseană. Acestea cuprind combinaţii între oroare, pasiune şi posedare demonică. La rândul său, John Polidori, medicul personal al lui Byron, scrie o poveste numită “Vampirul” iar Mary Shelly scrie romanul “ Frankenstein”. Bineînţeles că Vlad Ţepeş întrunea condiţiile potrivite pentru a fi “scos la lumină”. În 1804, Johann Christian Engel pune în circulaţie naraţiunile germane privitoare la Dracula şi astfel acesta revine în atenţie ca un tiran crud şi sângeros iar ceva mai târziu, în 1897, irlandezul Bram Stoker scrie romanul Dracula. Prietenia lui Stoker cu un profesor de origine maghiară face posibilă intrarea în contact direct cu povestirile despre Elisabeta Bathory şi ororile comise de ea. Sacrificiile umane, schigiuirile, îmbăierea în sângele victimelor nu erau ficţiune ci fapte reale comise de o bolnavă psihic cu rang nobiliar, întâmplari ce i-au îngrozit pe contemporanii ei care le-au consemnat şi le-au transmis din generaţie în generaţie. Stoker transferă aceste fapte lui Vlad Ţepeş care avea un nume mult mai potrivit pentru a deveni personajul principal al unui roman cu vampiri şi despre vampiri şi care oricum intrase în conştiinţa vest-europeană cu aura unui om de o duritate dusă la extreme. Probabil că Bram Stoker nu a cercetat prea amanunţit perioada în care a trăit şi a domnit Vlad al III-lea şi nici provenienţa supranumelui de Dracula sau contextul istoric al măsurilor dure luate în acele vremuri, important era că găsise un personaj pe care să-l îmbrace potrivit pentru a atrage atenţia şi a produce senzaţie într-o epocă în care tuberculoza şi sifilisul făceau ravagii, crimele lui Jack Spintecătorul erau vii în memoria colectivă iar vampirismul era prezentat ca o posedare demonică contagioasă.
La sfârsitul secolului al XIX-lea se naşte cinematografia ce va oferi de-acum încolo o noua formă de divertisment cu impact mult mai puternic asupra publicului tot mai dornic de senzaţional. Foamea de teme care să asigure un succes sigur atinge cote tot mai ridicate iar vampirii se dovedesc a fi un subiect bogat pentru industria filmului chiar şi în zilele noastre. In 1922 se turneaza primul film cu acest subiect, Nosferatu, film mut in care numele personajului principal este altul dar care este considerat unul din cele mai inspaimantatoare filme horror ce dezbate mitul Contelui Dracula. În 1930 încep filmările la producţia clasică horror Dracula, film ce îl are in rolul principal pe Bela Lugosi, actor născut în Ungaria şi emigrat în Satele Unite, ce-şi făcuse deja un nume jucând acelaşi rol în piesa Dracula în 1927. Versiunea cinematografică va avea un success atât de mare încât Lugosi va fi identificat cu acest rol pentru tot restul vieţii iar în 1956, la trecerea acestuia în nefiinţă, este înmormântat cu mantia purtată în filmul Dracula. În 1979 urmează un alt Dracula în regia lui John Bradham, nici Francis Ford Coppola nu scapă de acest microb şi în 1992 regizează Dracula cu o distribuţie deosebită, avându-l pe Gary Oldman în rolul principal, în 1995 Mel Brooks realizează o parodie cu acest subiect. Secolul XX cunoaşte o luptă acerbă pentru popularitate în domeniul filmelor horror şi se realizează peste 100 de asemenea filme avându-l ca personaj principal pe Dracula. Deja celebru, Dracula va intra în competiţie cu mumii, vârcolaci sau Frankenstein. Astfel, ficţiunea literară şi peliculele cinematografice au indus în conştiinţa publicului neavizat şi dornic de senzaţie din întreaga lume, imaginea unilaterală, şi nedreaptă de altfel, a unei personalităţi puternice, umbrită de unele minusuri ce puteau fi întâlnite şi la numeroşi contemporani ai săi. Dintr-un prinţ european de o verticalitate aproape exemplară, dintr-un apărător, respectat sau invidiat, al Creştinismului şi Ortodoxiei s-a transformat prin grija suveranilor duplicitari din vecinătatea apuseană şi a urmaşilor lor, prin nesăţioasa dorinţă de senzaţional a oamenilor şi cu acordul tacit al indiferenţei noastre, în subiect de filme la care se mănâncă floricele de porumb sau subiect de parodie. Ceea ce pentru unii a fost o sursă de câştig, începând cu Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin care au avut asigurată liniştea graniţelor şi sfârşind cu cei ce şi-au numărat arginţii obţinuţi din succesul de casă şi de public al ficţiunilor mai mult sau mai puţin romanţate, pentru noi cei de acelaşi neam cu Prinţul ar trebui să fie măcar o tresărire de nemulţumire faţă de nedreptatea care I se face.
_________________________________________
* Cristea Iuliana, studentă în anul III la Facultatea de Arte şi Ştiinţe, specializarea Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Universitaţi de Ştiinţe şi Arte “Gheorghe Cristea”, născută în Bucureşti sub zodia Scorpionului, om al muncii într-o societate oarecum atipică. Când spun atipică, credeti-mă că e greu să vă imaginaţi ce înseamnă asta… Să zicem că am câteva calitaţi ca: onestitate, loialitate, ambiţie, eficienţă, sociabilitate selectivă, dorinţa de lărgire a orizontului în general şi a celui de activitate în particular, simţ al umorului, capacitate de lucru sub stress (a nu confunda stress-ul cu atmosfera tensionată) , bun organizator, îmi place atât lucrul în echipă cât şi individual. Familia mă consideră corectă şi înţelegătoare (e posibil ca aici să intervină teama de represalii), prietenii, nu foarte mulţi - având în vedere sociabilitatea selectivă, spun că sunt "beton". Dacă tot am atâtea calitaţi, e normal să am şi pretenţii. Nu agreez minciuna, indolenţa, neseriozitatea, neasumarea responsabilităţii, arogan-ţa, delaţiunea, parvenitismul, oportunismul, umbla-tul cu "cioara vopsită" (cam multe nu?). Apreciez în mod deosebit oamenii cu coloană vertebrală şi bun-simţ. După cum se poate constata, aria s-a redus substanţial. Pasiuni : animalele şi grădinăritul. Ca o concluzie, modestia nu este întotdeauna o virtute, iar încrederea foloseşte-o cu economie. E mai sănătos. Şi încă ceva: nu vă gândiţi cu teamă la scorpion. Chiar dacă are codiţă şi venin, este vulnerabil prin ceea ce oferă şi prin ceea ce cere.
