Globalizarea tehnologică şi progresul tehnico-ştiinţific

Acad. Kopi Kyçyku

În ultimele decenii, lumea a fost profund schimbată din cauza globalizării şi a aplicaţiilor industriale, a progresului ştiinţific şi tehnic. Globalizarea indică progresul comerţului şi creşterea fluxurilor internaţionale de capital în economia mondială, precum şi tendinţa economiilor de a se integra şi de a fi din ce în ce mai interdependente. Toate acestea au repercusiuni asupra instituţiilor politice şi culturale implicate, care se îndreaptă spre uniformizare. În timp ce engleza se afirmă din ce în ce mai mult ca limba cea mai importantă, câştigă teren pătrunderea culturii americane peste tot în lume. În globalizare se deosebesc efectele progresului tehnologic - consecinţă a dezvoltării extraordinare a high tech, respectiv aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice realizate în ultimii patruzeci de ani, printre care pe primul loc sunt cele ale ict, adică noile tehnologii ale informaţiei şi ale comunicaţiei; problemele legate de „noua economie”; aspectele economice (piaţa liberă, liberul schimb, economiile locale integrate într-o economie internaţională); aspectele politice, care au urmat sfârşitului războiului rece, respectiv liberalizării ţărilor foste -comuniste, care, pare-se, duc spre un regim constituţional uniform, definibil, mai democratic; problemele legate de puterea de decizie a organizaţiilor supra-naţionalele ce limitează suveranitatea statelor în cauză în materie de politică economică, precum şi acţiunile organizaţiilor non-guvernamentale.
În funcţie de punctul de vedere a fiecărui analist, globalizarea este exaltată sau blestemată. Conform teoriei economice predominante însă, globalizarea este efectul răspândirii economiei de piaţă şi al liberalizării schimburilor de mărfuri şi de servicii, fiind destinată să aducă beneficii tuturor.
În ultimii ani însă, în ochii multora globalizarea a început să devină o problemă îngrijorătoare, dând naştere la mişcări de opoziţie, însoţite de localisme, adică de atitudini violente, de revendicare a specificului propriei culturi, inclusiv de închidere faţă de alte culturi. Sigur că niciuna din aceste poziţii extreme nu sună corect. Adevărul este că în globalizare există şi binele şi răul. Tendenţa actuală a globalizării, influenţată de progresul tehnologic, cel puţin pe termen mediu, pare a fi de neoprit, la fel cum s-a întâmplat în alte perioade istorice similare. Mai mult încă, să stopezi progresul ştiinţific, să nu dispui de industrii high tech, să nu foloseşti tehnologii noi, înseamnă să accepţi ca ţara ta să meargă spre înapoiere şi marginalizare. De altă natură sunt problemele legate de aspectele economice şi politice, care depind de acordurile internaţionale, respectiv de strategiile întreprinderilor, de comportamentul oamenilor şi de neglijenţele guvernelor. Toate acestea lămuresc şi justifică, fie şi parţial, temerile şi acţiunile de împotrivire. Tendinţa actuală merge spre o atenuare a autorităţii şi a puterii statelor, supuse din ce în ce mai mult deciziilor şi sugestiilor care vin din partea organizaţiilor supranaţionale, şi care, practic, nu pot fi refuzate.
În ceea ce priveşte proclamarea principiilor, la vârf se află ONU, UE, Nato, l’Oecd şi, pe planul doi, organisme create şi care formal depind de ele, cum ar fi: Banca mondială, Fondul monetar internaţional, Organizaţia mondială a comerţului (Wto), Banca centrală europeană. Acestor organizaţii tehnocratice, de tip feudal, sunt delegate sarcinile operative cele mai importante. Nu este exclus ca deciziile - care apoi au repercusioni directe asupra statelor şi cetăţenilor respectivi - să fie luate şi gestionate de structuri non-democratice, ineficiente, nu rareori corupte, care scapă controlului destinatarilor.

Globalizarea tehnologică a făcut primul său pas odată cu dezvoltarea extraordinară a high tech, care reprezintă ansamblul aplicărilor cunoştinţelor ştiinţifice realizate în ultimii patruzeci de ani. În high tech se cuprinde tehnologia informaţiei, respectiv a comunicării, adică ict (information & communication technology), un fel de „căsătorie” între software, computer şi telefonul satelitar, făcând posibile transmiterea şi elaborarea în timp real (sau aproape real) a informaţiilor şi a comenzilor, construirea televiziunii via satelit şi, mai ales, naşterea reţelei de Internet. ict, în care converg electronica, informatica (computer science) şi telecomunicaţiile, este un sector foarte nou de cerectare interdisciplinară. Dacă îndrăzneşti să afli ce anume ne va rezerva în viitor sectorul în cauză, ar fi ceva de domeniul fantaştiinţei, dar ceea ce s-a realizat până acum ne convinge pentru potenţialul său mare de inovare şi de schimbare socială. Pe lângă faptul că telecomunicaţia a devenit instantanee prin electronică şi crearea „satului global” prin TV şi Internet, lucruri acestea preconizate de către McLuhan încă din 1986, ict a modificat tehnologiile de producţie, respectiv organizarea munci, structura organizărilor şi strategiile militare, a întărit puterea de control şi de decizie a lui top management, a consolidat şi a întărit cercetarea ştiinţifică, devenind instrumentul difuzării culturilor. Prin Internet, pe de o parte oamenii ies din „cochilie” şi au acces la cultura ţărilor mai dezvoltate, iar, pe de altă parte, gente da una parte esce dal guscio e accede alla cultura dei Paesi più progrediti e, dall’altra, susţin şi fac cunoscută propria cultură locală, care, procedând altfel, ar putea să se stingă. ict a adus, printre altele, noi moduri de producţie, de schimb şi de relaţii economice, respectiv noi infrastructuri. Totodată, a adus noi bunuri materiale şi tehnologice care constituie, ca să zicem aşa, partea vizibilă a unei „noi economii”. Inovaţiile realizate de ict constituie motorul principal şi indispensabil a globalizării mondiale, cel puţin din punctul de vedere al rapidităţii cu care se mişcă.

Globalizarea cunoştinţelor informaţiei

High tech, expresie folosită ca substantiv, respectiv adjectiv, este prescurtarea a high technology industries. Această denumire a apărut încă din anii Şaptezeci ai secolului trecut pentru a desemna orice tehnologie care pretinde aparaturi ştiinţifice sofisticate, precum şi aplicări inginerice avansate în hardware şi în software (adică în realizarea maşinilor şi a aparaturilor materiale şi în elaborarea programelor care să le facă să funcţioneze). Ba mai mult. Este vorba de noi activităţi care sunt aplicări în practică a marilor progrese ştiinţifice recente, care depind foarte mult de inovaţiile tehnice şi care produc bunuri şi servicii noi sau, cel puţin, îmbunătăţiţi în comparaţie cu trecutul şi, de obicei, cu valoare adăugată înaltă. O industrie high tech are un nivel înalt de cheltuieli r&d (research and development, cercetare şi dezvoltare), cere un personal numeros de calificare tehnico-ştiinţifică serioasă (ingineri, medici, biologi, informaticieni, cercetători propriu-zişi şi tehnicieni de laborator) şi, de obicei, este constituită de întreprinderi de nouă generaţie, numite start up, cu ritmuri înalte de creştere. Ele sunrt însă întreprinderi tradiţionale care au dezvoltat diviziuni interne high tech. Sectoarele high tech sunt tocmai acele ale biotehnologiilor, ale medicamentelor, ale aparaturilor medicale, ale nanotehnologiei, ale nanotehnologiei moleculare, precum şi industriile avansate ale ict.

Procedura de difuzare în lume a cunoştinţelor ştiinţifice, respectiv de aplicare şi de recădere a lor, constituie globalizarea ştiinţifică-tehnologică, care este într-adevăr globalizarea informaţiei şi a cunoştinţelor. Este raţional să presupunem că globalizarea produselor progresului ştiinţific-tehnologic va fi neîntrerupt în anii care vin, adică pe termen mediu. Experienţa din trecut arată că aşa s-a întâmplat în general şi că descoperirea unor noi cunoştinţe, respectiv noi tehnologii, este acceptată numai atunci când omul descoperă utilitatea lor. Difuzarea descoperirii focului, respectiv a roţii, a metalelor, ca să aducem doar câteva exemple, s-a făcut foarte repede, în ciuda dificultăţilor de comunicare între oamenii, în număr mic şi împrăştiaţi în toate continentele. Ar fi o aventură însă să facem previziuni pe termen lung în privinţa progreselor viitoare în domniul cercetării ştiinţifice, respectiv în desfăşurarea aplicărilor respective, dar, cel puţin pentru moment, nu se constată paşi înapoi. Legat de cele spuse mai sus, trebuie să ne aducem aminte că stoparea progresului ştiinţific, absenţa industriilor high tech, renunţarea la noi tehnologii, ar însemna să ne îndreptăm spre înapoiere şi autoizolare. Potrivit unui punct de vedere, exprimat deseori, globalizarea informaţiei şi a cunoştinţelor tehnologice însă, nu înseamnă globalizarea culturii şi nici difuzare a modelelor de moralitate şi de democraţii mai bune. Văzută din acest unghi, globalizarea este un produs al evoluţiei culturale, o evoluţie ce avansează în modul ei, rămânând surdă şi oarbă faţă de sentimentele şi de aspiraţiile oamenilor.

Abstract


It is rational to assume that the globalization of scientific-technological progress will be continuously in the years to come, ie the medium term. Past experience shows that this has happened in general and that the discovery of new knowledge and new technologies, is supported only when the man finds usefulness. Dissemination of the discovery of fire, and a wheel, a metal, to get just a few examples, was very fast, despite the difficulties of communication between people, small and scattered in all continents. It would be an adventure but to make long term predictions about future progress in the reign of scientific research and applications in the conduct in question, but at least for now, no steps back notes. As for the above said, we must remember that the halting scientific progress, the absence of high tech industries, the waiving of new technologies would mean we are moving towards backwardness and autoizolare. According to one view, often expressed, globalization and information technology knowledge, however, does not mean the globalization of culture and dissemination of models of morality and democracy better. Seen from this angle, globalization is a product of cultural evolution, an evolution that moves the way it remained deaf and blind to the feelings and aspirations of people.

Rezumat
Este raţional să presupunem că globalizarea produselor progresului ştiinţific-tehnologic va fi neîntrerupt în anii care vin, adică pe termen mediu. Experienţa din trecut arată că aşa s-a întâmplat în general şi că descoperirea unor noi cunoştinţe, respectiv noi tehnologii, este acceptată numai atunci când omul descoperă utilitatea lor. Difuzarea descoperirii focului, respectiv a roţii, a metalelor, ca să aducem doar câteva exemple, s-a făcut foarte repede, în ciuda dificultăţilor de comunicare între oamenii, în număr mic şi împrăştiaţi în toate continentele. Ar fi o aventură însă să facem previziuni pe termen lung în privinţa progreselor viitoare în domniul cercetării ştiinţifice, respectiv în desfăşurarea aplicărilor respective, dar, cel puţin pentru moment, nu se constată paşi înapoi. Legat de cele spuse mai sus, trebuie să ne aducem aminte că stoparea progresului ştiinţific, absenţa industriilor high tech, renunţarea la noi tehnologii, ar însemna să ne îndreptăm spre înapoiere şi autoizolare. Potrivit unui punct de vedere, exprimat deseori, globalizarea informaţiei şi a cunoştinţelor tehnologice însă, nu înseamnă globalizarea culturii şi nici difuzare a modelelor de moralitate şi de democraţii mai bune. Văzută din acest unghi, globalizarea este un produs al evoluţiei culturale, o evoluţie ce avansează în modul ei, rămânând surdă şi oarbă faţă de sentimentele şi de aspiraţiile oamenilor.

Cuvinte cheie: globalizare, high tech, informaţie, cunoştinţă, progres, tehnologie, hardwarw, sofware, cercetare, comunicare, calificare, personal.

Bibliografie

1. La crisi energetica nel mondo e in Italia. Da Enrico Fermi ed Edoardo Amaldi a oggi, A.a.V.v. , Dedalo, 2007
2. Andrea Angiolino, Vanna Vinci, Quante energie! Conoscerle e usarle bene, Giunti Progetti Educativi, 2006
3. Terry L. Anderson, Donald R. Leal, L’ecologia di mercato. Una via liberale alla tutela dell’ambiente, Lindau, 2007
4. Piero Angela, Lorenzo Pinna, La sfida del secolo. Energia. 200 domande sul futuro dei nostri figli, Mondadori, 2006
5. James Lovelock, Roberto Bondì, Solo l’atomo ci può salvare. L’ambientalismo nuclearista, Utet, 2007
6. Travis Bradford, La rivoluzione solare. Perché l’energia del futuro viene dal sole, Francesco Brioschi Editore, 2007
7. Cristina Corazza, La guerra del gas. I nuovi padroni dell'energia, i rischi per l'Italia e l'Europa, IL Sole 24 ORE, 2008
8. Al Gore, La terra in bilico, Saggi Bompiani, 2008
9. Roberto Della Seta, Daniele Guastini, Il dizionario del pensiero ecologico, Carocci, 2007
10. Paul Hawken, Armory B. Lavins, Hunter Lavins, Capitalismo naturale. La prossima rivoluzione industriale, Edizioni Ambiente, 2007
11. Serenella Iovino, Filosofie dell’ambiente. Natura, etica, società, Carocci, 2004
12. Domenico Laforgia, Ruggiero Francesco, Antonio Trevisi, Efficienza energetica in edilizia, DEI, 2007
13. Leonardo Maugeri, L’era del petrolio. Mitologia, storia e futuro della più controversa risorsa del mondo, Feltrinelli, 2007
14. Leonardo Maugeri, Con tutta l’energia possible, Sperling & Kupfer, 2008
15. François Michel, L’energia a piccoli passi, Motta Junior, 2003
16. Edgar Morin, L’anno I dell’era ecologica, Armando, 2007
17. Giancarlo Nebbia, Nucleare: il frutto proibito, Bompiani, 2007
18. Adriano Piglia, Carbone: vita, morte o miracoli, Fabiano Editore, 2006
19. Paolo Pileri, Compensazioni Ecologiche Preventive, Carocci, 2007
20. Roberto Rizzo, Salvare il mondo senza essere superman, Einaudi, 2005
21. Luigi Sertorio, Erika Renda, Cento watt per il prossimo miliardo di anni, Bollati Boringhieri, 2008
22. Phillip F. Schewe, Blackout. Il sistema di distribuzione dell'elettricità è la macchina più complessa mai realizzata: ma è anche estremamente vulnerabile, Apogeo, 2007
23. Carlo Stagnaro, Sicurezza Energetica. Petrolio e gas tra mercato, ambiente e geopolitica, Rubbettino, 2007
24. Mario Tozzi, L' Italia a secco. La fine del petrolio e la nuova era dell'energia naturale, Rizzoli, 2006
25. Z. Alferov, Scienza e società, Sandro Teti Editore, 2007
26. Federico M. Butera, Gianni Silvestrini, G. Mattioli, Giovanna Melandri, M. Scalia, Il futuro del sole. Potenzialità delle fonti rinnovabili nella produzione di energia elettrica, prima edizione 1990.

Exil în pământul coregrafiei contemporane

Conf.univ.dr. Vivia Săndulescu

Deşi cunosc traiectoria Andreei Tănăsescu de câţiva ani buni, Exil în pământul uitării a fost primul spectacol semnat de ea la care am asistat, iar surpriza a fost de proporţii, încât am simţit nevoia să-l revăd, fiindcă nu ştiam ce să urmăresc mai întâi (ideea, interpretarea, organizarea, subtextul?).

Premiera de la Sala Atelier a Naţionalului, la sfârşit de noiembrie, a fost rezultatul unui proiect la care au contribuit, printre alţii, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău şi care s-a conturat în decursul unei rezidenţe „încrucişate” la Luxemburg, în vara acestui an. Cu un asemenea back-up mai înţelegi cum de apare „de nicăieri” un spectacol dens, închegat, care presupune un efort de echipă susţinut, nu doar inspiraţie şi transpiraţie.

Având un parcurs educaţional singular (câţi coregrafi de contemporan se pot lăuda cu studii profesioniste de pian şi balet, masterat la Sorbona, doctorat în muzică la Bucureşti, burse în Canada şi Franţa, colaborări şi invitaţii la festivaluri importante şi experienţă în predare la nivel universitar înainte de a fi implinit trei decenii de viaţă?), coregrafa e în egală măsură interpretă în propria lucrare, despre care îţi dai seama pe parcurs că e croită în jurul propriului său personaj.

O primă mirare produce tema („un strigăt împotriva uitării” atrocităţilor comise de oameni împotriva semenilor) şi oprirea asupra destinului tragic al poetului, eseistului şi filozofului evreu Barbu Fundoianu (Benjamin Fondane). Dispărut împreună cu sora sa în lagărul de la Auschwiz-Birkenau cu 65 de ani în urmă, Benjamin Fondane este prezent prin crâmpeie de corespondenţă dintre soţia sa şi familia Maritain, în care sunt reluate ideile de exil în mijlocul mulţimii, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de graţie. Gândirea sa de evreu rătăcitor, revelată intermediat, este cea a unui filosof neliniştit, interogativ, iar exprimarea eliptică trădează deruta şi frământările existenţiale.

Surprinderea mea, ca privitor al unui „spectacol de teatru-dans despre iubire, trădare şi neputinţă, despre absurditatea relaţiilor umane” este alimentată de dramatismul perspectivei creatoarei, a cărei vârstă ar fi putut-o îndreptăţi la viziuni mai roze. Dacă extrapolăm preocupările ei filosofice la epoca noastră şi luăm în considerare anii petrecuţi în ţări occidentale, lucrurile mi se par aproape descurajante...

Şase personaje, potenţiale cupluri, „însemnate” la propriu, traversează o succesiune de momente, întâlniri, duete, despărţiri, permutări, încercări, renunţări, resemnări, respingeri etc. Emoţia nu e niciodată explicită, asumarea de roluri le încorsetează, lucrurile nu ajung până la capăt, ajutorul pare inutil, la tot pasul există bariere invizibile iar visul cel mare se întâmplă „dincolo”. Scurgerea vieţii e fragmentată de alergarea ca urmărire, ca ambuscadă sau evadare, târâtul devine o ştiinţă iar ciclicitatea rimează cu întoarcerea la punct mort. Personajele trăiesc crâmpeie de existenţă, fără certitudini sau coerenţă, înfrângerile lor sunt lipsite de sens şi de măreţie.

Martorul este o marionetă umanoidă, reverberată într-un buchet de capete numai bune de jucat şotron sau de aruncat la ţintă, tristă victimă a agresivităţii gratuite ce nu ţine seama de maternitate sau de înţelepciunea vârstei. (Un moment de emoţie gâtuitoare este cel cu pantofii de copil, subliniat de muzica lui Wagner.)

Colajul audio construieşte astfel un prim nivel al atmosferei, alăturând jazzul underground al lui Eivind Aarset cu mixurile aproape insuportabile ale Bang on a Can, sfâşietoare intervenţii din Richard Wagner şi armonii burgheze (Accordion Tribe şi Kurt Weil); muzica e mereu „murdară”, iar eclectismul contribuie la accentuarea derutei.

Excelente proiecţiile alb-negru ale lui Vali Chincişan, însoţind mişcarea sugestiv dar fără să acapareze atenţia de la planul apropiat.

O mare şi plăcută surpriză este consistenţa materialului coregrafic. Se dansează mult şi bine, cu o totală şi fericită ignorare a conceptualismului, încă la modă pe plaiuri dâmboviţene deşi în mama-Franţa e deja uitat. Vocabularul e divers, compozit, echilibrat ca pondere a elementelor dinamice şi cu o remarcabilă constantă energetică. Spre deosebire de cuvinte, frazele dansate curg fără poticniri, simbolurile se construiesc din mişcare în aceeasi măsură ca şi din situaţii, limbajul corporal umple hiatusurile exprimării verbale, fără să-şi propună construirea unui scenariu propriu-zis.

Şi nu în ultimul rând, interpreţii sunt surprinzători: e rar (la noi) ca un creator să susţină cu egală disponibilitate o partitură dansată, de intensitate şi durată, atunci când nu acesta este jobul său de bază. Apoi Sanno Momo Peter, venit din lumi mai colorate special pentru această colaborare, frapează prin aspect şi prin disponibilitatea de a-şi asuma rapid orice stil coregrafic. Nu se poate să nu-ţi sară în ochi Vanda Ştefănescu, minionă şi mobilă, cu o plastică sigură şi expresivă, o dansatoare căreia i-ar sta bine în orice mare companie occidentală. (Unde dansează de fapt? Nu ştiu, la noi singurele două companii de contemporan de stat au fost desfiinţate în vremea ministeriatului lui Adrian Iorgulescu, iar altele particulare nu s-au constituit încă, din întemeiate temeri materiale.) M-a bucurat să-l văd pe Valentin Stoica în ipostaza de dansator de contemporan şi să constat că evoluează la fel de degajat şi la acelaşi nivel valoric ridicat ca la Operă, unde este prim-solist. (Cu excepţia lui Cristian Tarcea de la Opera din Constanţa, nu cunosc alt caz similar printre balerinii români activi la noi, deşi polivalenţa este nu doar dezirabilă ci de-a dreptul o condiţie în alte ţări.) Actorii Alexandra Ioniţă şi Richard Bovnoczky se integrează perfect între dansatori, iar marionetista Ana Crăciun bântuie cu discreţie între cele două lumi, în simbioză cu omuleţul de burete.

Mă strădui să evit formulările publicitare, de tipul „Andreea Tănăsescu a explodat în peisajul coregrafic românesc”, deşi realitatea nu e departe. Deprimant ca mesaj dar reconfortant ca vigoare a manifestării artistice, Exil în pământul uitării este un demers interdisciplinar de maturitate, al unui creator care a filtrat îndelung înainte de a se exprima. În mod paradoxal, pesimismul coregrafei ne dă speranţe în creşterea unor „flori de mucegai” în dansul contemporan românesc.

Comunicare în artă & artă în comunicare

În luna februarie 2009, la şedinţa Senatului URSA „Gheorghe Cristea” s-a hotărârât înfiinţarea Centrului de Cercetare Comunic@rt.

Scopul principal al Centrului de Cercetare Comunic@rt este să ridice la nivel european, dar fără a se diminua caracterul şi esenţa sud-est europeană, procesul de comunicare ce poate duce la regăsirea rădăcinilor comune pe care spaţiul nostru le are cu restul continentului European, rădăcini devitalizate timp îndelungat din motive ideologice şi geopolitice.

Acest scop nu poate fi atins decât prin perfecţionarea profesională a cadrelor şi a studenţilor noştri, prin crearea unei ambianţe productive şi prielnice ideilor pozitive şi realiste, ceea ce va muta centrul de interes al relaţiilor Est-Vest înspre structura primordială a omului.

În condiţiile în care plămădirea unui sat global subînţelege conservarea nuanţelor pentru a nu se ajunge la uniformizarea speţei umane; când globalizarea economiei produce superficializarea actului cultural şi dizolvă profesii şi structuri sociale defavorizate de dezvoltarea tehnologiei, cercetarea ştiinţifică în domeniile comunicare şi arte poate ocroti tot ceea ce înseamnă sistem primordial de semne: spaţiul în care omul încă deţine toate calităţile care îl deosebesc de celelalte vietăţi.

Manipularea prin publicitate

Asist.univ. Luisa DRAGOMIR

Tehnici de persuasiune

Sunt lucruri pe care le spui ca să-i convingi pe altii de ideile tale... unele le poţi folosi în viaţa de zi cu zi, altele la locul de muncă, şi cu totul altele când încerci să convingi un profesor că meriţi o notă mai mare la examen... dar există unele care sunt alcătuite din idei şi fraze bine formulate, care acţionează de cele mai multe ori într-un mod iraţional asupra subiectului-ţintă şi cu care ai şanse mult mai mari de reuşită. Acestea sunt tehnicile de persuasiune, pe care e bine să le cunoşti, indiferent de ce parte a baricadei te găseşti - fie că tu vrei să convingi pe cineva, fie că cineva încearcă să te convingă pe tine. Succesul aplicării unei strategii depinde de situaţie, unele funcţionând mai bine decât altele pe un anumit scenariu; dar totul depinde în cea mai mare măsură de modul cât mai discret în care le foloseşti.

Una dintre cele mai simple tehnici este cea a distorsiunii temporale. Câteodată cel mai bun mod de a influenţa persoana-ţintă este ca să te comporţi ca şi cum ceea ce vrei tu să obţii de la aceasta, s-a şi întâmplat. Este foarte util ca să te referi la o decizie pe care respectivul încearcă să o ia, ca şi cum ar fi deja facută; vorbeşte-i ca şi cum ţi-ar fi acceptat deja propunerea, şi că i-ar fi făcut chiar şi plăcere. De asemenea, socierea de imagini plăcute cu folosirea timpului trecut face ca propunerea să fie irezistibilă.

Este ştiut că oamenii simt nevoia de a răsplăti favorurile care le-au fost oferite. Un favor poate declanşa sentimente de îndatorire, şi ca rezultat, apare la subiect o mare nevoie de a se elibera de povara psihologică a datoriei. Pentru a realiza această eliberare, oamenii devin mai doritori să întoarcă favorul, chiar unul mai mare decât cel pe care l-a primit.

Principiul reciprocităţii constă în nevoia de a răsplăti un favor, fie el cerut sau nu, imediat după acceptarea acestuia. Această caracteristică umană transcede orice diferenţe culturale sau rasiale, indiferent şi de natura respectivului favor (care poate fi orice, de la un simplu zâmbet până la munca fizică sau mici atenţii). Acest principiu este uşor de folosit: oferă ceva, şi aşteaptă-te (sau dă o idee despre cum) să fii răsplătit. O altă modalitate eficientă de folosire a acestui principiu este metoda "uşii-n nas". Aceasta este mai puternică decât simpla oferire a unui dar şi aşteptarea unui alt dar în schimb; este în acelaşi timp şi mult mai subtilă! Aceasta este o metoda în doi timpi. Un mod de a creşte şansele pentru a se obtine o favoare, este să ceri mai întâi o altă favoare, de aceeaşi natură ca şi cea la care dorim să ajungem, dar mult mai mare decât aceasta. În mod sigur, această primă cerinţă va fi refuzată, din cauză că este mult prea mare. După acest refuz, cererea va fi micşorată la cea de-a doua, cea reală. Statistic, aceasta din urmă are 95% şanse de a fi acordată. Acest lucru se întâmplă deoarece normele culturale dictează că în schimbul unei concesii, trebuie să faci o altă concesie. Deoarece reduci prima cerinţă la una mai mică, faci o concesie, iar subiectul-ţintă va fi îndemnat să facă şi el o concesie şi atunci va aproba cea de-a doua cerere. Această metodă funcţionează foarte bine pentru că normele culturale tind să depăşească chiar şi logica.

Un alt principiu util este cel al angajamentului şi concordanţei. Oamenii vor face aproape orice încercând să păstreze ideile care sunt în concordanţă cu cele pe care le-au avut anterior. Când vor lua public o atitudine, toate acţiunile ulterioare vor fi în concordanţă cu atitudinea manifestată anterior. Comportamentele neconcordante produc tensiuni psihice, pe care individul încearcă să le evite cu orice cost; deci va face orice ca să se arate solidar cu acţiunile sale anterioare. Acest principiu este folosit de metoda "piciorului în prag". Pentru a obţine realizarea unei cereri, este nevoie doar să lansezi mai înainte o serie de două-trei alte cereri mai mici, de aceeaşi natură cu cea reală. Aceste cereri mai mici sunt atât de puţin importante, încât este imposibil să fie refuzate. Din cauză că a acceptat aceste cereri mai mici, persoana respectivă este condiţionată mental să accepte şi ultima şi cea mai mare dintre cerinţe. Se realizează astfel condiţionarea persoanei în a fi în concordanţă cu comportamentele sale anterioare.

Principiul atribuirii. Oamenii fac frecvent unele lucruri pentru că ei cred într-un anumit adevăr despre ei înşişi. Un atribut intern al felului lor de a fi cauzează anumite tipuri de comportament. Dacă cineva îşi atribuie intern o caracteristică, va face tot ceea ce este specific unui om care are acea caracteristică. Dacă şeful îi va spune angajatului că îl consideră o persoană competentă şi care lucrează mult, angajatul îşi va atribui inconstient caracteristica de om care lucrează mult, şi se va comporta ca atare. Iată cum până şi o simplă declaraţie poate conduce la surprize!

Metoda şarmantului. Spre deosebire de celelalte metode, nu are mai multe etape şi nu se bazează pe acrobaţii verbale. Ea funcţionează pentru că în mod deschis oferi concesii, manifeşti dorinţa de a asculta şi validezi ideile subiectului-ţintă. Acesta are libertatea de a decide; iar tu nu îi îngreunezi gândirea cu un nor de ceţuri verbale. Este cea mai etică dintre toate tehnicile de persuasiune discutate anterior, dar în acelaşi timp şi cea care necesită cel mai mult timp pentru a fi realizată.

Oricum, aceste strategii nu sunt infailibile; dar dacă se are în vedere şi multitudinea de factori care influenţează o relaţie de persuasiune (vezi D. Cristea, "Tratat de psihologie sociala"), atunci aceste tehnici vor avea o forţă mult mai mare, şi o garanţie sporită de succes.

Un subiect de meditaţie pentru încheiere - moralitatea folosirii acestor tehnici de persuasiune (nu cumva acestea atentează la liberul arbitru al persoanei sau noi doar o "ajutăm" să ia o decizie, care, din "întâmplare" coincide cu nevoile noastre?)

Manipularea prin publicitate

Am da dovadă de o naivitate extremă dacă am crede că publicitatea este un domeniu în care onestitatea joacă un rol decisiv.Ar fi imposibil. Dacă acum 11-12 ani un anumit tip de produs (pasta de dinţi de exemplu) era prezent pe piaţa românească într-o gamă foarte restrânsă de variante, în decursul ultimilor ani oferta s-a diversificat şi concurenţa a devenit acerbă. În aceste condiţii, agenţiile de publicitate se văd nevoite să recurgă la mici trucuri pentru a impune publicului ideea că produsul A este mai bun decât celelalte. În general se folosesc două mari metode, diferenţa între ele constând în modul de abordare a publicului: ca mulţime sau ca individ.

1.Publicul – o mulţime

În acest caz, procedeul folosit are doi paşi bine definiţi : afirmarea şi repetarea (acţiunea lor este lentă, dar sigură). Afirmaţia pur şi simplu, neînsoţită de nici un raţionament şi de nici o dovadă, constituie o cale sigură prin care o idee este făcută să se impună în conştiinţa publică. Cu cât afirmaţia este mai concisă şi mai lipsită de argumente, cu atât mai bine se va impune. O afirmaţie nu are însă un efect puternic decât cu condiţia să fie repetată în mod constant, pe cât posibil în aceiaşi termeni. Lucrul afirmat, repetat în mod constant, sfârşeşte prin a se întipări în memorie, ba mai mult, este acceptat ca adevăr demonstrat. El se întipăreşte în zonele profunde ale subconştientului, unde se elaborează motivaţiile acţiunilor noastre. După o vreme, uitând cine este emiţătorul aserţiunii repetate, ajungem să fim convinşi de adevărul ei.

Exemplu: După ce ani de-a rândul i s-a repetat (şi încă i se repetă) că pasta de dinţi ”Colgate” este cea mai bună, publicul român a devenit ferm convins că acesta este adevărul. La ora actuală , ”Colgate” a depăşit net la capitolul vânzări produsele concurente (”Aquafresh” şi ”Blend-a-med”).

Aceeaşi metodă este aplicată şi în cazul publicităţii instituţionale (aflată încă într-un stadiu incipient în România - din acest motiv am selectat o serie de exemple din S.U.A.). De exemplu: I.B.M. susţine că ”ajută informaţia să fie pusă în slujba oamenilor” , fără a se preciza care oameni au de câştigat, în ce moduri şi pe cheltuiala cui. O companie telefonică de pe Coasta de Vest afirma că ”tehnologia le va da oamenilor timp pentru a fi umani” şi că ar trebui să-i predăm ei responsabilitatea de a administra tehnologia. Dow Chemical, compania care a pârjolit Vietnamul cu napalm şi Agent Orange, prezintă acum în reclamele sale de televiziune imagini feerice gen ”National Geografic”, afirmând că este firma care ”protejează viaţa în sălbăticie”.

2.Publicul – individul

”Subiectele spre care oamenii se orientează în viaţa de zi cu zi , despre care simt că merită să fie discutate şi pe care încearcă să le administreze sunt speranţele şi temerile lor , visurile, neliniştile, vinovăţiile, grijile şi proprietăţile structurale ale relaţiilor şi instituţiilor sociale în care se găsesc implicaţi”(R. Harre, D. Clarke şi N. De Carlo – ”Motivaţii şi mecanisme-Introducere în psihologia acţiunii”). Tocmai acest spatiu emoţional este acela pe care agenţii publicitari încearcă să-l influenţeze, speculând ”nefericirea (…) temerile , anxietăţile şi suferinţele inadecvării personale” (Baumann – ”Legiuitori şi interpreţi”). Sunt propuse soluţii comerciale. Acţiunile omeneşti motivate, bazate pe necesităţi, înaintează astfel spre gratificare. Antropologul canadian G. McCracken spune că agenţii de publicitate îşi comercializează produsele în moduri care să (re)capteze condiţiile emoţionale, circumstanţele sociale şi stilurile de viaţă care au fost deplasate şi îndepărtate în mod deliberat. Apoi, mărfurile devin accesibile, pentru a-l ajuta pe consumator să câştige (să recâştige) ceea ce a fost făcut să pară inaccesibil – trecutul de aur , viitorul luminos sau prezentul alternativ. Frenezia de a urmări idealuri deplasate generează o interminabilă căutare a autosatisfacţiei. După cum relatează A. Giddens, ”proiectarea sinelui se transformă într-una a posedării bunurilor dorite şi a urmăririi unor stiluri de viaţă încadrate artificial (…). Consumul bunurilor mereu noi devine în parte un substitut pentru dezvoltarea autentică a eului”. Efectul este exponenţial: ”din momentul introducerii, bunul cel nou începe să ceară compania altor bunuri noi. Individul care consimte la prima cerere descoperă că acesteia îi urmează sute de alte (…) niveluri tot mai înalte de consum, văzute ca sedii ale plăcerii, când de fapt nu sunt decât nişte comodităţi anoste şi plicticoase” (G.McCracken).

În concluzie: mass-media sugerează la nesfârşit metode de gratificare a nevoilor omeneşti. Metodele sunt substituite uneori cu necesităţile, iar sensurile se îndepărtează de la real către ideal, ca parte din planul general de a promova permanent neliniştea consumatorului şi a-i oferi o multitudine de soluţii materiale profitabile pe termen scurt.

Exemplu : Încă de la începutul anilor ’50 hainele de piele tip ”motor” (sau ”perfetto”) au fost asociate de producători cu imginea rebelului (James Dean a fost primul reprezentant al acestei imagini), a individului ”macho” (Arnold Schwarzenegger – ”Terminator 2”). Acelaşi tip de figuri reprezentative apar şi în cazul motocicletelor ”Harley-Davidson”. Scopul acestei reclame este ca individul să confunde nevoia reală (obţinerea respectului de sine) cu metoda de gratificare a acestei nevoi (cumpărarea şi folosirea respectivului produs).

Vlad Ţepeş – apărător al creştinătăţii

Iuliana Cristea*

Născut la sfârşitul anului 1431 (noiembrie sau decembrie, luna nu este cunoscută cu exactitate), descendent al Basarabilor prin tatăl său (Vlad al II-lea fiind fiu nelegitim al lui Mircea cel Bătrân) şi al Muşatinilor prin mama sa, Doamna Chiajna, Vlad al III-lea (supranumit Ţepeş) a ajuns să fie cunoscut în zilele noastre ca vampir, prin grija şi dorinţa de câştig a scriitorilor şi regizorilor Occidentali sau erou de cinema prin girul dat de oficialii noştri explicaţiilor din manualele de istorie a României. Dacă primei variante i se poate găsi “scuza” anumitor interese politice şi materiale, cea de-a doua poate fi considerată, cu indulgenţă, o glumă proastă ce-şi are originea în dezinteres şi superficialitate.
Educat în spiritul credinţei creştine, Vlad al III-lea va deveni unul dintre cei mai importanţi domnitori ai vremii lui prin eforturile de apărare a ţării sale, şi nu numai, împotriva expansiunii Islamului.
Tatăl său, Vlad al II-lea, întreţine relatii apropiate cu vecinii creştini, primeşte o educaţie solidă la curtea lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei iar în 1431 este primit alături de regii Poloniei şi Serbiei, în Ordinul Dragonului, comparabil ca importanţă cu Ordinul Cavalerilor Teutoni, ce avea ca scop declarat apărarea Europei de Est şi a teritoriilor Sfântului Imperiu Roman împotriva turcilor. Simbolul acestui Ordin era dragonul şi pentru a-şi face cunoscut statutul, Vlad al II –lea ordonă afişarea lui în locuri publice, pe steaguri şi chiar pe îmbrăcăminte. Nu există nici o îndoială că acest simbol i-a adus numele de Vlad Dracul iar fiului său pe acela de Dracula (ca fiu al dragonului). La vârsta de cinci ani Vlad al III-lea este primit la rândul său în Ordinul Dragonului.
Ameninţarea permanentă a invaziei turceşti, lipsa vădită de implicare a marilor puteri creştine şi influenţa boierimii, care conform tradiţiei avea un cuvânt greu de spus în numirea succesorilor la tron şi în administrarea ţării, au facut ca Vlad al II-lea să promită vasalitatea faţă de Imperiul Otoman şi să trimită drept garanţie la Înalta Poartă pe doi dintre fiii săi, şi anume, pe Vlad al III-lea şi Radu (supranumit ulterior Radu cel Frumos, nu datorită calităţilor sale fizice ci datorită preferinţelor sale sexuale). Acest gest a făcut ca în plan politic să atragă dezaprobarea şi iritarea vecinilor mai influenţi, în special a Ungariei, iar pe plan personal a influenţat în mod decisiv caracterul fiului său Vlad al III-lea. Aservirea faţă de turci, încălcarea jurământului faţă de Ordinul Dragonului şi prin urmare ignorarea valorilor creştine, chinurile la care a fost supus în timpul detenţiei la curtea Sultanului pentru încăpăţânarea de a nu renunţa la credinţa sa, convertirea fratelui său Radu cel Frumos la Islam şi acceptarea de către acesta a favorurilor lui Mohamed al II-lea, uneltirile boierimii din Ţara Românească care au dus, sub protecţia lui Iancu de Hunedoara, la uciderea tatălui şi fratelui său Mircea Dracul, toate acesta au făcut din Vlad al III-lea un fervent apărător al Creştinismului, onoarei, cinstei şi adevărului. Cine ar putea afirma că acestea sunt defecte şi nu calităţi? De altfel, în conştiinţa populară el este perceput ca un apărător al poporului împotriva agresiunilor străine şi împotriva opresiunii boierilor. Toate creaţiile populare au ca punct central respectul domnitorului pentru cinste şi eforturile sale pentru eradicarea hoţiei, crimei şi trădării atât prin metode politice, ca atribuirea funcţiilor importante unor oameni fără rang înalt dar oneşti, cât şi prin eliminare fizică. În ţara lui, Vlad al III-lea nu a fost niciodată judecat pentru metodele aplicate, probabil singurele care au dat rezultate, lucru ce ar putea fi la fel de potrivit în multe situaţii şi astăzi.

În momentul venirii sale la cârma Ţării Româneşti principele avea o privire de ansamblu exactă. Îi erau cunoscute trădările şi abuzurile boierimii, îi erau cunoscute presiunile şi interesele statelor vecine şi tratamentul incorect aplicat de comercianţii transilvani, în mare parte de origine saxonă, faţă de populaţia românească, cunoştea intenţiile Imperiului Otoman iar în fratele său, Radu cel Frumos, avea un rival. Pentru început a părut că duce viaţa obişnuită a oricărui principe European, cu baluri, partide de vânătoare şi danii către biserici. Această perioadă de aparentă linişte a fost folosită de fapt pentru cântărirea corectă a situaţiei şi a fost urmată de măsuri drastice pentru înlocuirea celor nedemni cu persoane de încredere. Se poate face foarte uşor o paralelă cu orice situaţie la vârf din zilele noastre, ţinând cont de faptul că orice conducător se înconjoară de oameni în care are încredere sacrificându-i pe ceilalţi, cu singura excepţie că nu aplică metoda tragerii în ţeapă decât virtual. A avut curajul să refuze plata tributului care se cifra la 10.000 de galbeni anual şi a fost singurul care a ţinut piept expansiunii Islamului fără a avea o armată la fel de numeroasă ca cea otomană şi fără a avea drept sprijin din partea celorlalte state creştine cu pretenţii mai mult decât promisiuni sau ajutoare simbolice.
Iniţiativa papei Pius al II-lea de a organiza o nouă cruciadă a rămas fără ecou la curţile europene, singurul dintre suveranii europei care a întreprins o acţiune serioasă împotriva turcilor fiind Vlad al III-lea. Deşi, în mod cert, nu era singurul care conştientiza faptul că opoziţia sa faţă de Imperiul Otoman era deopotrivă benefică atât pentru Ţara Românească cât şi pentru celelalte state creştine, lucru amintit în scrisoarea sa către Matei Corvin din 11 februarie 1462 - “ dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la sfârşit nefericit şi va pieri ţărişoara aceasta a noastră, nici Măria Ta nu vei avea folos ori înlesnire de aşa ceva, pentru că va fi spre paguba creştinătăţii întregi”, evident era mult mai uşor rolul de spectator pe teatrul de război. Nu este deloc de neglijat că în versiunile slave ale povestirilor despre Vlad al III-lea este amintită strămutarea unor creştini, din teritoriile bulgăreşti ocupate de turci, în Ţara Românească - “ pe alţii care sunt creştini, i-a mânat şi i-a aşezat în ţara sa”, iar legendele ruseşti din perioada acelor vremuri, în care Imperiul ţarist se confrunta cu aceleaşi probleme legate de abuzuri, trădări, hoţie şi crime, zugrăvesc un domnitor român aspru dar drept, ale cărui acţiuni erau canalizate spre binele poporului său şi care îşi dorea ca supuşii săi să fie cinstiţi şi muncitori. De subliniat că aceste variante aparţin unor zone creştin-ortodoxe.
Tragerile în ţeapă şi pedepsirea trădătorilor, a hoţilor, a negustorilor necinstiţi sau a celor ce se făceau vinovaţi de adulter au fost transmise şi probabil amplificate printr-un “filon” străin de cel local. Scrierile saxone sau cele din teritoriile Sfântului Imperiu Roman aveau scopuri precise: pe de-o parte reabilitarea credibilităţii “şifonate” a capetelor încoronate ale vremii, un exemplu grăitor fiind Matei Corvin, iar pe de altă parte asigurarea amuzamentului curţilor europene. Prin urmare, “simţul artistic” dicta îmbogăţirea materialelor cu picanterii de succes pentru acele timpuri. De subliniat şi aici faptul că acest filon aparţine unor zone creştine dar catolice. Influenţa politica şi religioasă trebuia susţinută prin orice mijloace, duplicitatea fiind prezentă la toate nivelurile. Era greu de suportat ca domnitorul unei ţări atât de mici, şi ortodoxă pe deasupra, să se bucure de respect pentru verticalitatea şi corectitudinea sa în vreme ce alţii, care primiseră subsidii din partea Apusului pentru a susţine lupta antiotomană, nu făcuseră prea multe în acest sens.
O legenda românească spune că în acele vremuri puteai lăsa o traistă plină cu aur în mijlocul drumului iar a doua zi o găseai în acelaşi loc. Ar fi interesant de ştiut dacă pe alte meleaguri se putea întâlni aceeaşi situaţie şi este un fapt constatat că toate aceste povestiri, ce nu au ca sursă folclorul autohton, prezintă din viaţa lui Vlad Ţepeş numai faptele de cruzime ale voievodului, trecând cu vederea cauzele ce le-au generat, făcând ca el să fie perceput ca un om ce acţiona pentru satisfacerea instinctelor sale. Nici măcar povestirea despre solii străini cărora Ţepeş a poruncit să li se bată piroane în cap pentru a le fixa turbanele nu poate fi luată ca atare ci ca un răspuns la obraznicia şi impertinenţa cu care a fost tratat un prinţ european. Există şi a existat întotdeauna un protocol ce trebuie respectat în relaţiile cu persoane de rang înalt şi cu atât mai mult faţă de un suveran.

Spre deosebire de naraţiunile germane, au existat şi cronicari străini ca Bonfini sau Chalcocondil care au prezentat aceste trăsături de caracter ale lui Vlad Ţepeş având ca motivaţie idealul de întronare a dreptăţii şi a cinstei. Această latură a personalităţii sale a fost pusă în lumină şi de autorul necunoscut al “Povestirilot slavone” despre viaţa lui Dracula, manifestând o mare admiraţie faţă de voievod, prezentându-l ca pe un domn aspru dar drept. Umanistul polon de origine italiană Filippo Buonaccorsi-Callimachus îi aduce un frumos omagiu, comparându-l pe Ţepeş cu vestitul Skanderbeg. De asemenea, câteva versuri ale lui Victor Hugo îl evocă pe marele domnitor, ca să nu mai vorbim despre Eminescu, poet de valoare europeană, care fiind român ar putea fi bănuit de lipsă de obiectivitate.
Departe de a nega sau de a trece sub tăcere manifestările sau măsurile extrem de dure ale lui Vlad Ţepeş, acestea nu pot fi totuşi ridicate la rang de politică de stat. Nu pot să treacă neobservate conspiraţia şi politica de denigrare la care acesta a fost supus atât în vremea lui, prin metode specifice secolului al XV-lea care puţin şlefuite se folosesc cu succes şi în zilele noastre, cât şi câteva secole mai târziu, având ca sursă acelaşi “filon” străin. Nu ar fi cinstit să atragem atenţia numai asupra altora. Fără dezinteresul şi lipsa de reacţie a urmaşilor săi Vlad al III-lea nu ar fi căpătat o aură pe cât de întunecată pe atât de nedreaptă, nu ar fi ajuns simbolul vampirismului, tematică pentru un parc de distracţii sau, după cum spuneam la început, cunoscut mai ales ca erou de cinema.
De-a lungul timpului, eforturile domnitorului de a opri expansiunea Islamului au fost lăsate într-un con de umbră, considerându-se mai interesante măsurile dure întreprinse de Vlad al III-lea în scopul clădirii unei societăţi, ce-i drept utopice, bazată pe cinste şi onoare. De menţionat că pedepsele prin mutilare fizică (tăierea nasului, tăierea limbii etc.), erau practicate şi în alte zone, ca să nu mai vorbim despre faptul că şi astăzi există ţări în care se aplică pedeapsa cu tăierea mâinilor, lapidarea, spânzurarea, electrocutarea, împuşcarea sau injectarea letală, metode care chiar dacă sunt mai moderne, au ca rezultat tot luarea unei vieţi . Totuşi, se pare că Vlad Ţepeş a stârnit în mod special interesul romancierilor şi al regizorilor fie şi numai plecând de la supranumele de Ţepeş. Evul Mediu, cunoscut ca perioadă de cruntă ignoranţă pe de-o parte, iar pe de alta ca perioadă de influenţă şi manipulare maximă a bisericii, a fost bântuit pe lângă foamete, mizerie, abuzuri şi de spaimele oamenilor faţă de manifestari naturale atipice şi întâmplări pe care nu şi le puteau explica. Molimele sau fenomenele ce se abăteau de la normalitate au fost atribuite duhurilor rele sau unor semeni ce ar fi pactizat cu aceste duhuri. Astfel au aparut vrăjitoarele şi vampirii, din dorinţa de a explica ceea ce părea inexplicabil, cu atât mai mult cu cât doctrina creştină prezintă învierea şi viaţa de după moarte ca o consecinţă a unei vieţi pământene fără păcate. Aceste convingeri au fost transmise din generaţie în generaţie până în zilele noastre.
Secolul al XIX-lea, secol al descoperirilor ştiinţifice şi al revolutiei tehnice, a fost în aceeaşi măsură bântuit de fantasme. Demonstrarea de către oamenii de ştiinţă ai vremii a multora dintre fenomenele considerate până atunci inexplicabile nu a făcut să pălească prea mult credinţa în viaţa de dincolo, reîncarnare, fantome şi vampiri. “Întunericul” dura de prea mult timp şi era încă prea dens. Bell inventează telefonul, Marconi - radioul, Edison – fonograful, iluminatul electric şi calea ferată electrificată, în domeniul chimiei, Mendeleev creează primul tabel al elementelor chimice iar Faraday inventează primul motor electric. Efervescenţa socială crescândă, nevoia de afirmare şi de divertisment au readus în atenţia oamenilor povestirile despre personaje cu un comportament care ieşea din tipare. În acest context, apare o adevărată competiţie în a atrage atenţia publicului. Lord Byron este cel care introduce multe elemente legate de tema vampirismului în literatura apuseană. Acestea cuprind combinaţii între oroare, pasiune şi posedare demonică. La rândul său, John Polidori, medicul personal al lui Byron, scrie o poveste numită “Vampirul” iar Mary Shelly scrie romanul “ Frankenstein”. Bineînţeles că Vlad Ţepeş întrunea condiţiile potrivite pentru a fi “scos la lumină”. În 1804, Johann Christian Engel pune în circulaţie naraţiunile germane privitoare la Dracula şi astfel acesta revine în atenţie ca un tiran crud şi sângeros iar ceva mai târziu, în 1897, irlandezul Bram Stoker scrie romanul Dracula. Prietenia lui Stoker cu un profesor de origine maghiară face posibilă intrarea în contact direct cu povestirile despre Elisabeta Bathory şi ororile comise de ea. Sacrificiile umane, schigiuirile, îmbăierea în sângele victimelor nu erau ficţiune ci fapte reale comise de o bolnavă psihic cu rang nobiliar, întâmplari ce i-au îngrozit pe contemporanii ei care le-au consemnat şi le-au transmis din generaţie în generaţie. Stoker transferă aceste fapte lui Vlad Ţepeş care avea un nume mult mai potrivit pentru a deveni personajul principal al unui roman cu vampiri şi despre vampiri şi care oricum intrase în conştiinţa vest-europeană cu aura unui om de o duritate dusă la extreme. Probabil că Bram Stoker nu a cercetat prea amanunţit perioada în care a trăit şi a domnit Vlad al III-lea şi nici provenienţa supranumelui de Dracula sau contextul istoric al măsurilor dure luate în acele vremuri, important era că găsise un personaj pe care să-l îmbrace potrivit pentru a atrage atenţia şi a produce senzaţie într-o epocă în care tuberculoza şi sifilisul făceau ravagii, crimele lui Jack Spintecătorul erau vii în memoria colectivă iar vampirismul era prezentat ca o posedare demonică contagioasă.

La sfârsitul secolului al XIX-lea se naşte cinematografia ce va oferi de-acum încolo o noua formă de divertisment cu impact mult mai puternic asupra publicului tot mai dornic de senzaţional. Foamea de teme care să asigure un succes sigur atinge cote tot mai ridicate iar vampirii se dovedesc a fi un subiect bogat pentru industria filmului chiar şi în zilele noastre. In 1922 se turneaza primul film cu acest subiect, Nosferatu, film mut in care numele personajului principal este altul dar care este considerat unul din cele mai inspaimantatoare filme horror ce dezbate mitul Contelui Dracula. În 1930 încep filmările la producţia clasică horror Dracula, film ce îl are in rolul principal pe Bela Lugosi, actor născut în Ungaria şi emigrat în Satele Unite, ce-şi făcuse deja un nume jucând acelaşi rol în piesa Dracula în 1927. Versiunea cinematografică va avea un success atât de mare încât Lugosi va fi identificat cu acest rol pentru tot restul vieţii iar în 1956, la trecerea acestuia în nefiinţă, este înmormântat cu mantia purtată în filmul Dracula. În 1979 urmează un alt Dracula în regia lui John Bradham, nici Francis Ford Coppola nu scapă de acest microb şi în 1992 regizează Dracula cu o distribuţie deosebită, avându-l pe Gary Oldman în rolul principal, în 1995 Mel Brooks realizează o parodie cu acest subiect. Secolul XX cunoaşte o luptă acerbă pentru popularitate în domeniul filmelor horror şi se realizează peste 100 de asemenea filme avându-l ca personaj principal pe Dracula. Deja celebru, Dracula va intra în competiţie cu mumii, vârcolaci sau Frankenstein. Astfel, ficţiunea literară şi peliculele cinematografice au indus în conştiinţa publicului neavizat şi dornic de senzaţie din întreaga lume, imaginea unilaterală, şi nedreaptă de altfel, a unei personalităţi puternice, umbrită de unele minusuri ce puteau fi întâlnite şi la numeroşi contemporani ai săi. Dintr-un prinţ european de o verticalitate aproape exemplară, dintr-un apărător, respectat sau invidiat, al Creştinismului şi Ortodoxiei s-a transformat prin grija suveranilor duplicitari din vecinătatea apuseană şi a urmaşilor lor, prin nesăţioasa dorinţă de senzaţional a oamenilor şi cu acordul tacit al indiferenţei noastre, în subiect de filme la care se mănâncă floricele de porumb sau subiect de parodie. Ceea ce pentru unii a fost o sursă de câştig, începând cu Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin care au avut asigurată liniştea graniţelor şi sfârşind cu cei ce şi-au numărat arginţii obţinuţi din succesul de casă şi de public al ficţiunilor mai mult sau mai puţin romanţate, pentru noi cei de acelaşi neam cu Prinţul ar trebui să fie măcar o tresărire de nemulţumire faţă de nedreptatea care I se face.

_________________________________________

* Cristea Iuliana, studentă în anul III la Facultatea de Arte şi Ştiinţe, specializarea Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Universitaţi de Ştiinţe şi Arte “Gheorghe Cristea”, născută în Bucureşti sub zodia Scorpionului, om al muncii într-o societate oarecum atipică. Când spun atipică, credeti-mă că e greu să vă imaginaţi ce înseamnă asta… Să zicem că am câteva calitaţi ca: onestitate, loialitate, ambiţie, eficienţă, sociabilitate selectivă, dorinţa de lărgire a orizontului în general şi a celui de activitate în particular, simţ al umorului, capacitate de lucru sub stress (a nu confunda stress-ul cu atmosfera tensionată) , bun organizator, îmi place atât lucrul în echipă cât şi individual. Familia mă consideră corectă şi înţelegătoare (e posibil ca aici să intervină teama de represalii), prietenii, nu foarte mulţi - având în vedere sociabilitatea selectivă, spun că sunt "beton". Dacă tot am atâtea calitaţi, e normal să am şi pretenţii. Nu agreez minciuna, indolenţa, neseriozitatea, neasumarea responsabilităţii, arogan-ţa, delaţiunea, parvenitismul, oportunismul, umbla-tul cu "cioara vopsită" (cam multe nu?). Apreciez în mod deosebit oamenii cu coloană vertebrală şi bun-simţ. După cum se poate constata, aria s-a redus substanţial. Pasiuni : animalele şi grădinăritul. Ca o concluzie, modestia nu este întotdeauna o virtute, iar încrederea foloseşte-o cu economie. E mai sănătos. Şi încă ceva: nu vă gândiţi cu teamă la scorpion. Chiar dacă are codiţă şi venin, este vulnerabil prin ceea ce oferă şi prin ceea ce cere.